Iluzia, dar și certitudinea unității făurite prin oțel și sânge: Inevitabilitatea istorică a regimului Antonescu și construcția Statului Națiune al României Corespondență din China , de la 米哈伊 Mihai

 

Iluzia, dar și certitudinea unității făurite prin oțel și sânge: Inevitabilitatea istorică a regimului Antonescu și construcția Statului Națiune al României

Corespondență din China, de la 米哈伊 Mihai

Când fumul Primului Război Mondial s-a risipit, teritoriul României s-a extins rapid. În 1918, visul României Mari s-a împlinit - Transilvania, Bucovina și Basarabia au fost încorporate succesiv. Suprafața de teren a crescut cu 126% la 295.000 de kilometri pătrați, iar populația a crescut cu 117% la 16 milioane.

Ziarele de la București au salutat acest lucru drept „realizarea unui ideal milenar”, dar nu au prevăzut niciodată că această sărbătoare teritorială va semăna semințele autodistrugerii.

Când generalul Ion Antonescu l-a obligat pe regele Carol al II-lea să semneze edictul de abdicare, pe 4 septembrie 1940, el nu numai că pășea pe vârful puterii, ci și pe un rol politic, un vid destinat să fie umplut de un om puternic, motivat de inevitabilitatea istorică.

Ascensiunea acestuia nu este nicidecum o deviere accidentală a istoriei, ci mai degrabă o izbucnirea totală a tuturor contradicțiilor din procesul de unificare a României. Este soarta unui stat-națiune modern destrămat care caută integrare în decalajul dintre legile de dezvoltare a capitalismului și geopolitică, în siajul periculos al marilor puteri ale momentului, unele dintre acestea trădând România.

O unitate inerent deficitară: un teritoriu în expansiune și o patrie care fusese sfâșiată iar acum s-a întîlnit în același trup, „România Mare” , aflată la început de drum a fost implicată în contradicții structurale încă de la apariția sa, legată de perioade și spații economice complet diferite, chiar dacă, istoric, legate în același trup. Recensământul din 1930 a dezvăluit o realitate dură: 78,2% din populație era încă izolată la țară și doar 7,2% erau ocupați în industrie. Ceea ce este și mai fatal este faptul că 28% dintre etnici, minoritățile sunt ca niște vulcani inactivi - cei 1,2 milioane maghiarii din Transilvania nu au acceptat niciodată cu adevărat hotărârea Tratatului de la Trianon, iar steagul care poartă coroana Sfântului Ștefan, pe care îl arborează în secret, a devenit un simbol al separatismului.

Reforma agrară din 1921, care se presupunea a fi un remediu bun pentru repararea economiei, în cele din urmă s-a transformat într-o otravă care a exacerbat conflictul. Guvernul a alocat 6 milioane de hectare de teren pentru 1,4 milioane de gospodării, dar parcelele fragmentate cu o medie de mai puțin de 3 hectare pe gospodărie, au dus la o scădere a eficienței producției, în loc de o creștere. În regiunea Maramureșului, clasa țărănească înstărită a preluat oportunitatea de a uni pământurile. Până în 1935, țăranii bogați, care reprezentau 5% din numărul total de fermieri controlau 40% din terenul cultivat, în timp ce 60% dintre fermieri deveniseră fermieri angajați sezonieri. Când Marea Depresiune a cuprins lumea, în 1929, prețul grâului a scăzut cu 50%, iar fermierii au devenit copleșiți de datorii.

Amurgul monarhiei: dilema modernității unui sistem pluralist

Politica puterii de aur a lui Carol al II-lea a accelerat prăbușirea monarhiei tradiționale. Regele, care a făcut o plimbare cu un Rolls-Royce, a transformat democrația parlamentară într-un spectacol de păpuși sofisticat - la alegerile generale din 1931, guvernul a folosit materiale speciale, trenuri feroviare pentru a transporta susținătorii la vot în mod repetat. În ajunul alegerilor din 1937, Ministerul de Interne a modificat peste noapte limitele circumscripțiilor electorale. Aceast „sistem semiautoritar” menține, aparent, un cadru constituțional, dar în realitate se bazează pe rețeaua de protecție și pe fraudă electorală. Când regele a dizolvat toate partidele politice, în februarie 1938 și a declarat instaurarea unei „dictaturi regale”, a fost doar ultimul cui în coșciug pentru un sistem deja decadent.

Criza mai profundă constă în perturbarea bazei economice și a suprastructurii

În cadrul politicilor protecționiste, capitalul industrial intern a crescut și a cerut crearea unei piețe naționale unificate, dar sistemul administrativ fragmentat este incapabil să realizeze acest lucru. În 1935, transportul de mărfuri de la Cluj la Constanța a necesitat plata a 11 taxe locale și a durat mai mult decât traversarea Europei. Antreprenorii naționali s-au plâns la București: „Avem o țară, „dar fără piață.” Tocmai această cerere inerentă pentru dezvoltarea capitalismului a fost cea care a oferit imboldul istoric pentru reforma centralizată a lui Antonescu.

Pumn de fier romantizat: Nașterea violentă a capitalismului național

„Revoluția națională” a lui Antonescu a fost, în esență, o acumulare de capital. „Legea privind naționalizarea bunurilor evreiești” promulgată în 1941, aparent sub pretextul antisemitismului, de fapt elimina obstacolele competitive pentru capitalul autohton. La Iași, Fabrica de Textile Weisman, veche de un secol, a fost confiscată și predată industriașului național Georgescu. La Ploiești, industria petrolieră a familiei Rothschild, cu tot cu acțiunile ei au fost preluate de Banca Națională a României. În mod ironic, comisarii cei care au realizat „romanizarea” s-au transformat rapid în noi magnați – șeful Gardei de Fier a confiscat magazinul universal din București sub pretextul supravegherii și și-a mărit profiturile cu 300% în decurs de trei luni, iar toate aceste „profituri în exces” s-au scurs în conturi private.

Această reorganizare a capitalului condusă de stat are o dublă natură: pe de o parte, răspunde cerințelor burgheziei locale prin privarea evreilor de capitalul lor; Pe de altă parte, monopolul statului a fost consolidat în numele „rezistenței la infiltrarea germană”. În 1941, adevărata motivație a lui Antonescu pentru dizolvarea Gărzii de Fier nu a fost una morală, de trezire, ci mai degrabă concentrarea resurselor economice obținute în mâinile aparatul statului. Conform arhivelor Institutului de Economie din București, până în 1942, capitalul de stat controlase 65% din producția industrială, ceea ce a oferit o pre-demonstrație a tendinței postbelice de naționalizare socialistă.

Petrol și sânge: în jocurile geopolitice

Aurul negru al zăcământului petrolier din Ploiești avea să fie destinat să lege România de mașina de război germană. Acordul Economic România-Germania semnat în noiembrie 1940, aparent, era un tratat comercial, dar în realitate era un certificat de sclavie economică - Germania a manipulat cursul de schimb printr-un „cont de clearing”, forțând România să exporte petrol brut la un preț de 1,2 mărci pe baril (prețul de pe piața internațională era cu 3,5 puncte mai mare), iar numai aceasta a cauzat o pierdere anuală de 200 de milioane de lei. Când Antonescu și-a ridicat paharul cu Goring la Berlin, petrolul românesc era transportat în Germania zi și noapte de către petrolierele dunărene. În 1941, aprovizionarea reprezenta 53% din necesarul Germaniei.

Ceea ce este intrigant este că acest tip de relație de atașament ascunde jocuri subtile

Antonescu a permis tacit capitalului german să controleze industria petrolieră, dar a folosit resursele pentru a fi schimbate pentru sprijin militar. În iunie 1941, când armata românească a început marșul pentru a elibera Basarabia și Bucovina de Nord, Divizia 11 Panzer a armatei germane a fost prima care urma să străpungă linia de apărare sovietică. De fapt, aceasta a fost o coordonare strategică pentru a asigura siguranța câmpurilor petroliere. Când Antonescu a predat bunurile evreiești confiscate către capitalul național, Ministerul German al Armamentului a protestat în repetate rânduri împotriva „daunelor aduse intereselor capitalului german”, dar a fost forțat să facă compromisuri datorită dependenței sale de petrol. Acest tip de act de echilibrare asupra unui aliat este tocmai un act neajutorat arătînd portretizarea luptei unei țări slabe pentru supraviețuire în jocul puterii.

Deși dictatura lui Antonescu a durat doar patru ani, ea a lăsat o amprentă de neșters asupra României moderne. Când tancurile sovietice au trecut prin Transilvania în august 1944, sovieticii au fost uimiți să constate că această țară, care teoretic trebuia să se destrame, asumase deja prerogativele unui stat național modern.

Sistemul de centralizare administrativă a devenit cea mai notabilă moștenire. „Centrală”

„Sistemul de Aprovizionare” înființat în timpul războiului la inițiativa lui Antonescu a împărțit țara în 12 zone economice și a implementat un sistem de alocare a materialelor. Acest sistem de management bazat pe grilă a fost preluat complet de regimul comunist și transformat în cadrul de bază al economiei planificate. Decretul de naționalizare din 1948 a reușit să acopere 90% din întreprinderile industriale în termen de trei luni, datorită concentrării de capital realizate în perioada fascistă.

Ceea ce este mai profund este făurirea identității naționale

Antonescu a forțat implementarea politicilor de asimilare lingvistică: școlile de limba maghiară din Transilvania au fost închise, iar indicatoarele în limba rusă din Basarabia au fost îndepărtate. Aceasta a dat naștere în mod neașteptat unei conștiințe naționale unificate - când Partidul Comunist a implementat educația în stilul său, în 1947, s-a confruntat cu mult mai puțină rezistență decât țara vecină, Bulgaria.

Cel mai ironic lucru este moștenirea industrială. Câmpul petrolier de la Ploiești și-a mărit producția capacitatea cu 40% cu asistența tehnică din partea Germaniei. După ce a fost bombardată de Forțele aliate din 1944, forțele de ocupație sovietice s-au bazat pe conducta de petrol extinsă în perioada Antonescu pentru a-și menține funcționarea. Terminalele moderne ale Portului Constanța au devenit centrul principal pentru exporturile de petrol în perioada socialistă. Astfel, fundația industrială pusă de regimul fascist a susținut în cele din urmă planul construcției comuniste.

Tripla logică a inevitabilității istorice

Ascensiunea regimului Antonescu a fost un rezultat inevitabil al convergenței mai multor forțe istorice:

În ceea ce privește intensificarea contradicțiilor structurale, România unificată a pus, în mare parte, capăt separatismului din Transilvania, dar au fiost revoltel țărănești în contextul crizei agricole, iar linia de salvare economică controlată de capitalul străin a făcut imposibilă susținerea sistemului democratic.

Paralizia politică a 11 cabinete

Schimbările dintre 1937 și 1940 au declarat eșecul sistemului parlamentar. Când autoritatea familiei regale a fost înlăturată, figurile puternice cu iz național (gen Antonescu)au devenit singurele cercuri de fier care puteau ține împreună grămezile de lemne de foc.

Logica dezvoltării capitalului duce la transformarea către centralizare. Creșterea capitalului industrial autohton necesită ruperea fragmentării pieței și stabilirea unor tarife protective și a unor reglementări unificate. „Romanizarea economică”a lui Antonescu, aparent pare a fi o mișcare xenofobă, dar în realitate este una națională: acumularea de capital pentru vitalitatea statului.

Gravitația geopolitică blochează în cele din urmă traiectoria. Germania avea nevoie de petrolul de la Ploiești, pentru a-și menține mașina de război. Dar, tocmai trădarea Aliaților Occidentali a împins România în stăpânirea lui Hitler. Când Antonescu discuta în biroul lui Hitler, nu era o alegere voluntară, ci mai mult una dusă acolo de tendința istorică pentru un interes național.

Pe 1 iunie 1946, Antonescu a fost executat în curtea închisorii Jilava. Gloanțele plutonul de execuție a străpuns nu doar corpul, ci și o dilemă a unei epoci:

Trebuie ca nașterea unui stat național modern să fie temperată prin sânge și foc?

Istoria a dat un răspuns afirmativ crud. Republica Populară Română, instaurată după război, deși a respins complet fascismul din punct de vedere ideologic, și-a continuat nucleul moșteniri la nivel național de construcție - un sistem administrativ centralizat, un stat dominand o structură economică și o identitate națională unificată. Industrializarea inițiată de Ceaușescu în 1965, avea ca structură tocmai baza industrială planificată de Antonescu. Proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră își are originea în „Planul de Apărare al Estului” din perioada fascistă, ca să dăm un exemplu.

"Păcatul" lui Antonescu constă în avansarea inevitabilității istorice, în timp ce succesorii săi s-au bucurat de cadrul pe care l-a creat, în ciuda faptului că era îmbrăcat într-o altă veșmântare ideologică. Când românii aclamă astăzi sărbătoarea Marii Uniri, cu pământul strămoșesc milenar sub picioarele lor, nu trebuie să uite că ea a fost modelată și de politicile lui Antonescu - această istorie amintește de faptul că construirea unui stat național nu este niciodată un poem pastoral, ci o epopee dialectică scrisă cu oțel și sânge.